Cristina visează

Cât e ziua de lungă, Cristina bate străzile Iașului căutând de muncă sau să-și umple timpul. Când se întunecă, se duce la un adăpost de noapte. Visează să aibă o casă a ei, cândva.

de Simona Filip

Primul lucru pe care mi l-a spus Cristina despre ea a fost că provine dintr-o familie cu 15 copii și că în 2001 a vrut să-și cunoască părinții. Avea 16 ani atunci, aproape toți petrecuți în orfelinate și se gândea mereu la tatăl ei, despre care nu știa nimic. „Am plecat cu Geta, cu Flori și asistenta la Voinești. De dimineață am plecat, dar nu am rămas. Nu mi-a plăcut deloc ce am găsit acolo, numai mizerie. Dar am văzut o poză de-a lui tata și m-am recunoscut. Mi-a părut bine pentru că am vrut foarte mult să aflu cine e el, nu știu exact de ce.”

Cu atât a rămas Cristina din călătoria de-o zi în satul natal. I-a fost de ajuns să-și dea seama că ea e diferită și că nu vrea să știe mai multe despre familia pe care abia o cunoscuse sau să restabilească legătura cu ea. Doar de Flori și Geta, două dintre surorile ei, se mai interesează din când în când. Cu ele a crescut la orfelinat și-au încercat să fie alături una de cealaltă „până când fiecare a mers pe drumul ei”. Pe celelalte rude le evită. La fel cum evită să vorbească despre etnia ei.

Îmi povestește multe altele, întâmplări pe sărite dintr-o viață plină, pe care le pun cu greu cap la cap. Mai mult decât orice altceva, acum o macină faptul că nu are casa ei și că nu își găsește de lucru. „Poate din cauză că sunt mai brunetă”, îmi mărturisește nesigură. Și-ar dori să muncească la o fabrică de mobilă, pentru că a mai făcut asta, se pricepe și-i place. „Niște oameni care au avut încredere” i-au dat un loc de muncă în Pașcani și acolo a învățat să șlefuiască și să asambleze piese de mobilier. Nu îmi spune clar când s-a întâmplat asta și de ce s-a terminat. Doar că a fost una dintre perioadele ei bune. Asta și anii când a stat „la apartament”.

Cristina a fost unul dintre copiii care au beneficiat de programul „Apartamente de tip familial” implementat de Fundația Cote din Iași și finanțat de către Children on the Edge UK. În 2001, Centrul de Plasament din Pașcani în care trăiau Cristina și surorile ei urma să fie închis. Ele și alți copii pentru care nu a fost posibilă reintegrarea în familia de origine sau pentru care nu s-au găsit familii adoptive au început o nouă viață în Iași. Așa a aflat Cristina ce înseamnă să ai camera ta, cameră de zi, baie și bucătărie cu de toate. A învățat regulile sociale de bază, cum să comunice și să relaționeze. Și-a recăpătat puțin din copilăria pierdută și a deprins ce e prietenia. Aici a cunoscut-o pe Ana, „cea mai dragă persoană”. Ana era pe atunci educator specializat la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din Iași, parteneri ai Fundației Cote. Cristina spune că de la ea a învățat tot ce știe și mai ales să facă de mâncare. O să îi fie recunoscătoare toată viața și anul ăsta, de ziua ei, vrea să îi facă neapărat un cadou.

Ana este cea care mi-a povestit despre Cristina și ne-a intermediat întâlnirea, în biroul ei, într-o atmosferă cât de cât familiară. Când am ajuns, se amuzau de cine știe ce amintiri din perioada când Ana era educatorul fetelor și Cristina m-a întâmpinat veselă. Un ghem de om într-un scaun directorial mare. S-a ridicat și mi-a strâns mâna ferm, zâmbind. I-am observat mai bine părul lung, negru negru, ochii căutători și pielea cafenie. Se vedea că îi e greu să mascheze cine e, dar că încearcă. A vorbit politicos, cu gesturi reținute. „Mereu încerc să învăț câte ceva, ca să pot să mă descurc singură. Vreau să îmi văd de treaba mea, să nu mă încurc cu prea mulți oameni.”

Îi povestea Anei cum urmează să plece la Tg. Frumos, să lucreze cu ziua la câmp și că orice poate să se întâmple, numai să nu îi dea să mănănce păstăi. Sau orice altceva cu forța. Cristina încă se luptă cu urmările abuzurilor din căminele prin care s-a tot perindat, unde, de multe ori, era obligată să mânănce feluri care nu-i plăceau și să vadă cum alimentele bune și dulciurile lor erau furate de îngrijitori. Acum îi fură mâncarea colegii de cameră de la adăpostul de noapte și încearcă să mănânce cât e prin oraș, în timpul zilei. Nu are ce face, se duce acolo pentru că n-are „unde să pună capul” și cu străini nu vrea să mai locuiască. Imediat ce au părăsit apartamentul de tip familial, odată cu finalizarea programului, ea, cu Geta și Flori au ajuns la o familie „de țigani”. Cristina a simțit că nu face parte din peisaj, spre deosebire de surorile ei, „mai sălbatice și care nu vor ceva mai bun pentru ele” și a plecat. Ar fi putut să revină la un centru de plasament pentru o perioadă, dar la „o viață de chin și bătaie” nu mai voia să se întoarcă. A dormit câteva nopți sub cerul liber și când a aflat de adăpostul de noapte s-a dus imediat acolo. Ziua e liberă să facă ce vrea și pleacă prin oraș, departe de cămin „unde stai toată ziua și nu ești lăsat să faci nimic” și se întoarce imediat ce se întunecă, să doarmă într-un pat, nu pe străzi.

Dacă ar avea casa pe care și-o dorește atât de mult, Cristina ar încerca să le salveze și să le ajute pe surorile ei. Așa cum pe ea o ajută acum Gabi, prietena ei cea mai bună de 5 ani zile „pe care n-am reușit s-o învăț tabla înmulțirii”. Ca de multe ori în timpul discuției noastre, mi-a punctat încă o dată că ea e diferită de cei din jurul ei și face eforturi să se remarce. Și chiar e diferită. Cristina visează.

Text scris in cadrul proiectului “Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus. Proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.