Cum am cunoscut-o pe Portocala

Anul trecut, am lucrat într-un proiect pentru tineri instituționalizați și romi. Am întâlnit-o pe Portocala și mi-am schimbat toate părerile pe care le aveam despre ei.

de Simona Filip

Interfonul tot sună, iar pe ecranul aparatului se îngrămădesc fețe de adolescenți. Intră grupuri gălăgioase în clădire, le aud de sus râsetele și tachinările. Urcă cu greu până la etajul patru, unde eu îi aștept în sala de curs fără nici un fel de așteptări. E prima mea întâlnire cu tineri din centre de plasament și nu știu prea multe despre ei, cum se vor comporta, cum vom interacționa în următoarele trei luni de zile, cât durează cursul de calificare la care ei vor participa și pe care eu îl coordonez. Colegii mei din echipa proiectului cu finanțare europeană, m-au tot avertizat că mulți sunt copii-problemă. Cu câteva zile înainte să-i cunosc, mi-e rușine s-o spun acum, mă amuzam prin birou analizându-le actele. Verificam buletinele pentru înscrierea tinerilor la curs și dădeam peste nume exotice, „de țigani”, cum le catalogam fără nici un fel de remușcare. Pe Portocala, unul dintre numele exotice, urma s-o cunosc acum, la întâlnirea introductivă a cursului de „Lucrător în comerț”.

Cursul de „Lucrător în comerț” a fost unul dintre cele trei programe de formare profesională oferite gratuit în cadrul proiectului „Centrul Județean de Incluziune Socială Iași”, pe parcursul anului 2014, în principal tinerilor care urmau să părăsească sistemul de protecție a copilului. În proiect s-au mai organizat cursuri de „Designer Web” și „Agent de securitate”. Din grupul țintă al proiectului au făcut parte și persoane de etnie romă, persoane cu dizabilități, victime ale violenței domestice, părinți singuri și persoane din familii cu mai mult de doi copii. În total, peste 100 de tineri instituționalizați au obținut o calificare într-una dintre cele 3 meserii și au primit subvenții pentru absolvirea cursurilor. Mai puțin de 5% dintre ei s-au angajat în domeniul în care s-au format.

Portocala a ajuns printre ultimii la etajul patru pentru că le-a ajutat pe Cornelia și Iolanda să urce scările chinuitoare și pentru că oricum n-ar fi venit neînsoțită. Cornelia are un handicap locomotor, iar Iolanda abia vede și cu toate astea Portocala, fără vreo deficiență fizică, este cea care se bazează pe sprijinul cuiva când iese din centrul de plasament. „Doamna, nu vin singură, eu nu știu străzile”, mi-a spus în ziua de dinainte, la telefon și de multe alte ori. „Eu vin dacă vine Ionuț sau pe Iolanda ați sunat-o? Sau altcineva de la mine din cameră?”. Mă cam contrariază că cineva care s-a născut și locuiește aici nu poate să localizeze o clădire nici după zeci de indicații, dar în câteva săptămâni aveam să mă obișnuiesc cu asta și să nu mă mai mir că prea mulți dintre tinerii ăștia nu știu ce se află în afara centrului de plasament în care trăiesc. Mai târziu, din profilul de personalitate pe care consilierii din proiect i l-au realizat Portocalei, am aflat că nu doar mi se părea, ci ea chiar are dificultăți generale legate de luarea deciziilor, însoțite de ezitări, teamă de eșec, teamă de implicare și asumarea responsabilității.

La 22 de ani, Portocala arată la fel ca în poza de buletin de la 14, un copil pierdut. Am rămas cu imaginea ei întipărită clar în minte – păr negru cărbune și lucios pe care și-l lipește mereu de frunte, o gură plină, obraji mereu îmbujorați. Un corp pietros, acoperit tot timpul de treninguri și tricouri largi cu Italy, England, uneori cu Mickey sau Minnie Mouse. Își leagănă brațele și are mersul bărbătos. Pentru ea, eu sunt „doamna” deși sunt doar vreo 5 ani diferență între noi.

Când a intrat în sala de curs s-a mirat, și nu doar ea, de scaune, de mese, de flori. O grămadă de tineri uimiți de o încăpere cum ei nu au „la Holban”. „E mult mai frumos ca la Holban”, îmi spun Portocala și Mihai, cel care îi coordonează „pe toți de la Multifuncțională”, cu amărăciune și cu certitudinea că îi voi cataloga de cum voi auzi numele școlii. Cred că mai toți ieșenii știu că Holban e un centru școlar integrator, unde învață copii cu dizabilități, romi sau din grupuri dezavantajate. I se mai spune „școala multifuncțională” și când le-am recunoscut că e pentru prima dată când aud de Holban și mi se pare că-i doar o școală, ca toate celelalte, am văzut pe fața Portocalei cum se bucură că nu îi pun o etichetă.

După ce s-au strâns toți, le-am împărțit agende, pixuri și formulare de completat. Unii se prezentau singuri și începeau neîntrebați să povestească orice („nu mai zi tot Anaaa-Maariaaa”), pe alții îi luam eu la întrebări. Unii nu știau să-și citească buletinul ca să completeze o simplă cerere de înscriere, despre alții am aflat că sunt olimpici și urmează să dea la Medicină.

S-au grupat pe centre de plasament și au comunicat doar în grupul lor până pe la finalul cursului, după 3 luni, când s-au legat totuși câteva prietenii între tineri din centre diferite. Erau toți în aceeași mare oală și nu făceau diferențe între ei, oricum, nu pe bază de etnie, vârstă sau handicap. Poate că unii tineri de la centrele din afara orașului îi invidiau pe cei de la centrele mai moderne, cu asistenți mai tineri și mai apropiați de ei, dar în general i-am văzut cum se sprijină și se ajută.

În trei luni de zile de curs, pe măsură ce-mi schimbam părerea despre ea și colegii ei, încercam să aflu tot mai multe de la Portocala, dar n-am reușit. Nu ne-am împrietenit deși mi-a dat ocazia de atâtea ori să văd că e prietenoasă, cu colegii ei, cu formatoarea cursului, când râdea zgomotos în pauze. „Doamna Laura”, de care s-a atașat foarte tare, ca toți colegii ei, mi-a mărturisit că Portocala era unul dintre copiii pe care se putea baza când cursul se amâna și toți din grupă trebuiau anunțați, își lua în serios rolul și avea grijă să dea vestea mai departe. M-a ajutat și pe mine în ziua în care a trebuit să-i sun pe toți din grupa de curs, să-i anunț când va avea loc examenul de absolvire. După telefonul dat Portocalei, la următoarele 4-5 mi se spunea din prima „știm, am aflat de la Porto”.  Îmi vorbea foarte drăguț și când îmi cerea agende în plus, cam una pe săptămână, iar eu îi dădeam fără s-o chestionez ce face cu ele.

Pe la jumătatea cursului, Portocala a lipsit o zi și încă una și când s-a făcut a treia formatoarea m-a rugat să văd ce se întâmplă. Am aflat că era într-o tabără cu o asociație care militează pentru drepturile romilor, i-am motivat absențele pentru zilele respective și am așteptat să revină în Iași la curs. Asta nu s-a întâmplat încă vreo câteva zile așa că am încercat să dau de ea ca să discutăm despre recuperarea orelor pierdute. La telefon ne înțelegeam și mai greu decât înainte, ba una dintre conversații a fost chiar ciudată, Portocala părea să nu știe cine sunt și ce vreau de la ea. Recent am aflat că are tulburări de adaptare și de comportament, dar diagnosticul nu e încă bătut în cuie.

În perioada care a urmat m-am ocupat de alți tineri și de Portocala am uitat. A revenit de bună voie la curs într-o zi, cum s-a întâmplat cu mulți dintre colegii ei, care își pierdeau motivația pe parcurs.

„Mă cam chinui cu postliceala”, mi-a spus ca și cum mersul ăsta al ei la școală e doar un mod de a aștepta trecerea timpului până când va fi nevoită să părăsească centrul de plasament. „Dar cursul de Lucrător în comerț nu-ți place, îl termini? Că nu mai ai mult.”, am punctat eu, având în gând mai mult îndeplinirea indicatorilor proiectului decât soarta Portocalei.

Răspunul ei a fost o întrebare: „Dar subvenția când o primim?”.

Tot din profilul de personalitate pe care l-am citit la mult timp după experiența mea cu Portocala, am aflat că are credințe distorsionate și așteptări iraționale privind cariera. Cei 1200 de lei, subvenția pe care toți absolvenții cursului din proiect au primit-o, o motivau. I se părea că banii ăștia o vor ajuta mai mult decât certificatul de calificare, care arăta că știe o meserie din care să se întrețină în fiecare lună și care avea o valoare mult mai mare pe termen lung decât subvenția, ușor de cheltuit în câteva zile. Nu era singura pentru care conta doar momentul, mai toți tinerii erau blocați în neputința de a-și proiecta în vreun fel viitorul.

Pe 28 mai 2014 Portocala a avut un moment fericit. Era ziua examenului de absolvire și, nu cred că o să uit, a sărit pur și simplu de pe scaun când s-a extras varianta de subiect, exclamând „doamna, pe ăsta l-am învățat toată noaptea!”. A luat 9,75 la test și a fost foarte mândră de ea. Atunci am simțit și eu că pentru astfel de clipe merită bătaia de cap cu care vin la pachet proiectele finanțate din fonduri europene. După examen, Portocala m-a tot întrebat de diploma ei, îi spuneam că poate veni oricând să o ridice, dar n-a mai venit niciodată.

Am încercat să dau de ea, dar eram plimbată între centrele de plasament (cam cum li se întâmplă și tinerilor) în care mi se spunea că e mutată. Ultima dată am zărit-o la conferința de finalizare a proiectului, la șase luni și ceva de la examen. Își punea în farfurie câte puțin din toate felurile de mâncare de pe masă și îi întreba pe cei de la firma de catering ce e aia, ce e cealaltă. A mâncat cuminte într-un colț și când a terminat, m-am îndreptat spre ea. Vedea prin mine și mi-am dat seama că nu mă recunoaște, așa că am rămas doar să o observ și să înțeleg cât de singură e pe lume.

Anul ăsta am încercat să dau din nou de Portocala și am mai adunat câteva piese din puzzle-ul identității ei. A fost abandonată la naștere în maternitate și a stat toată viața ei în centre de plasament. Asistenții de la centrul Holban, unde încă este în prezent, i-au găsit de câțiva ani familia, la Ciurea, lângă Iași și tot încearcă să stabilească o legătură între Portocala și ei. Mama, bunica și un frate, romi cu respect pentru tradiția și obiceiurile lor, vor s-o cunoască. Portocala nu vrea să audă de cei care au părăsit-o.

Text scris in cadrul proiectului “Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus. Proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.