Leapşă

După ani-lumină, leapşa de la Silvia is completed. A doua că cealaltă despre care zice ea că e neonorată nu ştiu pe unde s-a pierdut :D Nu ştiu cui s-o dau mai departe, nu mai ştiu cum e cu leapşa, e grea, oricum.


SUNT Gemeni. Un eu, doi eu, distracţie!

AȘ VREA să mănînc o panna cotta.

PĂSTREZ multe porcării despre care cred că o să fie amintiri pentru totdeauna pînă în ziua cînd le arunc fără milă.

MI-AȘ FI DORIT să fi studiat Politehnica, what about that?

NU ÎMI PLACE să se insiste. În nici un fel.

MĂ TEM de pisici.

ÎMI PARE RĂU că nu m-am născut în anii '60-'70.

ÎMI PLACE să încerc tot felul de reţete. De mîncare, sigur.

NU SUNT de treabă cînd mi-e foarte, foarte somn.

DANSEZ rar.

CÎNT foarte prost, dar insist.

NICIODATĂ să nu spui niciodată, ah, clişeele!

RAR ocolesc dulciurile.

PLÎNG la unele episoade din Grey's Anatomy, I said it.

SUNT CONFUZĂ dimineaţa, uneori, cînd nu ştiu exact ce an sau lună este. Dorm foarte profund, visez SF.

AM NEVOIE de o casă cu multă lumină.

AR FI TREBUIT să beau o cafea azi.
AŞ PUTEA să dorm oricum, şi-n picioare.

Ce se întîmplă, doctore?

Vonnegut aşteaptă următorul tren, citim cu interes "Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel". Vă ţin la curent. Între timp, se întîmplă lucruri în bucătărie! Dintre isprăvi: o combinaţie între fusilli primavera pe care îi comand eu mereu la Pizza Pazzo şi paste meditareneene cu busuioc dintr-un număr de GoodFood, nu mai ştiu acum exact care plus, PLUS, am trecut la dulciuri portugheze slash braziliene.

Încă 105 pagini

Vreau să termin cît de repede "Corespondenţă. Jurnale". Îi simt puternic durerile şi frustrările lui Bulgakov, mă întristează teribil tot prin ce-a trecut. Uneori îmi spun că o citesc la momentul potrivit, alteori regret că insist să o citesc tocmai acum cînd mă simt la fel ca el în perioada lui critică: obosită, neajutorată, bolnavă (din păcate, mai nou, chiar m-am procopsit cu o boală, nu doar mă simt) şi, în plus, exagerat de melodramatică (asta doar în cazul meu, Bulgakov era doar foarte sincer). Îi citesc acum prima scrisoare din 1936 şi mă simt atît de ciudat că eu ştiu că mai are doar patru ani de trăit, iar el nu ştie ce-l aşteaptă în 1940. Mi-am pregătit deja următoarea carte, de Vonnegut, schimbăm dramele.