Filmul de la miezul noptii

The Savages. Am ras tare si m-am intristat brusc. Unele momente par atat de irelevante, de nelalocul lor sau se repeta fara sensuri concrete incat fac filmul ciudat, dar altele sint atat de reale, de familiare incit exclami in gind "Aham". Povestea noilor responsabilitati familiale ale lui Jon (Philip Seymour Hoffman) si Wendy (Laura Linney), cei doi frati Savage care trebuie sa invete sa aiba grija de tatal lor suferind de dementa, e de departe subiectul filmului. The Savages e despre depresie, despre criza-de-virsta-mijlocie, despre pilulele care iti aduc linistea si fericirea si de care geanta lui Wendy e plina chiar daca nu stie exact ce sint si la ce folosesc, despre ce-sa-faci-cu-viata-ta.

Mi-a placut naturaletea cu care joaca actorii si cu care a fost regizat si mi-au placut replicile. Premiul pentru Cel Mai Bun Scenariu Original ar fi fost meritat. Pentru ca replicile uneori foarte amuzante rapesc din tristetea generala a filmului sau o adancesc atunci cand, poate, mai bine ar fi fost sa nu fie spus nimic. Cele mai captivante si mai sincere scene au fost alea in care solutia era "la cel cu probleme". Tatal Lenny (Philip Bosco) e omul care, in ciuda consideratiei generale ca e nebun si nu stie ce e cu el, rezolva momente tensionate. Cum se mai intimpla, de altfel, si in viata reala: uneori un conflict e stapanit cel mai bine de cel mai putin lucid dintr-un grup care cauta clarificarea lui.
Pe alocuri mi-a parut tipic american. Dar a fost o placere sa-l vad si mi-e pe plac si sa-l discut pentru ca detalii sint mult mai multe decat cele enumerate deja.